On being an expert

Un expert care nu-și practică meseria două săptămâni nu mai e expert.

Nu țin minte unde am auzit vorba asta, și cred oricum că 2 săptămâni e folosit destul de generic. Dar, în funcție de domeniu în care activezi, uneori poate fi mai puțin de atât.

Expresia de mai sus se referă atât la faptul că orice abilități ai dobândit care te califică ca și expert necesită exercițiu constant, altfel entropia își bagă coada și te degradezi încet. Iar în cazul unor domenii foarte tehnice sau în care se inovează constant, trebuie să fii mereu la curent cu “ce mai inventează ăștia”.

Acum nu zic să nu mai mergi la dentist dacă tocmai a fost în vacanță 2 săptămâni, dar zic că eu am simțit-o pe pielea mea și trec acum prin această depresiune profesională.

Toată viața mea am trăit cu credința că mă pricep să desenez (chiar și când am picat de 2 ori la arhitectură). Și asta pentru că m-am pregătit cu un profesor și am studiat multă vreme teoria, am aplicat-o în practică și am exersat o grămadă. Apoi, pe măsură ce stand-up-ul a devenit tot mai important, desenul a rămas întâi un hobby, apoi o posibilitate a ceva ce pot face oricând bine dacă vreau, doar că nu vreau fix acum. Părea e că la fel de ușor să mă reapuc de desen cât e de simplu să mă las de ciocolată.

Am descoperit însă, când am luat o lucrare de ilustrație (intenționat, ca să-mi dezmorțesc mână), că am ruginit. Știu teoria în continuare, și problema principală nu e că nu mai știu să trag linii, să măsor proporții sau să calculez umbre. Problema este de stil. Sunt ca doi părinți urâți cu 5 copii care încă speră - nu-mi place ce iese, și ce-mi place, nu iese.

Sunt la prima ilustrație din serie, și nu văd finalul. Și nu mă frustrează că văd la alții cum desenează și sunt supărat că nu pot și eu. Ce mă deprimă cel mai tare e că știu că am desenat și eu bine și acum nu mai iese. Prima oară am vrut să capăt un skill, acum caut să-l recapăt. Similar cu un sportiv care a avut un accident și acum trebuie să faca kinetoterapie și recuperare medicală să ajungă din nou aproape la forma inițială. Doar că la mine accidentul a durat 15 ani cu încetinitorul, și nu m-am prins că se întâmplă, pentru că delta skillul, diferența de la o zi la alta în abilitatea de a crea imagini pe hârtie, era imperceptibilă.

Am pierdut ceva pentru care am muncit o grămadă. Poate e evoluția naturală a vieții, acum am alte lucruri la care mă pricep. Dar o parte din creier încă țipă că trebuie să fim bun la toate tot timpul la infinit.

Și în loc să pun mâna să exersez, stau și scriu aici. Nici mie nu-mi place munca. Dar, până inventează ăștia o pastilă să pot să fiu genial instant, nu prea am de ales.

Spor la hobby!