Gluma aia nu e amuzantă

La capătul opus față de “De unde îți vin ideile?” se găsește mult apreciatul sentiment de “Gluma aia nu e amuzantă” și “Îmi plăcea de tine până să văd că faci glume cu X”.

Și mereu mi s-a părut funny că tu nu decizi ce e amuzant nici măcar pentru tine - umorul personal vine din gene, mediu și alți factori, dar e involuntar - așa că de unde ai tupeul să decizi ce e amuzant pentru alții?!

Am primit de curând feedbackul (nesolicitat) că o anumită glumă despre Georgiana, citez “nu are ce să caute în materialul de stand-up comedy”. Și partea interesantă este că nu a venit din partea unui troll sau hater. Sunt convins că feedbackul a fost trimis cu intenții bune, de a-mi “corecta” comedia.

De regulă nu mă interesează să primesc feedback, din 2 motive principale:

• În cei 20 de ani de când fac stand-up, s-a dovedit că oamenii din public nu știu să aprecieze corect ce e “amuzant” și ce nu, adică la ce râd alți oameni. Dacă ar fi să mă iau după toți care mi-au spus ce nu e amuzant, rămâneam cu 5 minute de material, pentru că umorul e 100% subiectiv, și voi reveni la ideea asta.

• De-a lungul vieții mele și carierei creative, am învățat să mă ghidez după mantra “nu accepta critica de la nicio persoană căreia nu i-ai cere sfatul” și de regulă, în mod ironic, majoritatea oamenilor care simt nevoia să-mi dea sfaturi sunt străini, și deci din oficiu nu am niciun interes să accept sugestiile lor.

Asta este singurul punct care mi se pare ușor deplasat în mesajul pe care l-am primit - naivitatea, să zicem, a unei persoane care nu activează în domeniu să îmi dea sfaturi despre cum să fac meseria pe care o fac, cu succes, de 20 de ani. Înțeleg și accept că nu toată lumea a analizat în așa detaliu comedia, sau domeniile creative, și nu e în măsură să sesizeze direct faptul că nu poți declara că ceva “nu e amuzant”. Dar poți înțelege că să explici grădinarului cum să planteze legume e ridicol.

Când eram tânăr și nu știam pe ce lume sunt, am încercat să accept sau să încorporez feedbackul primit fără să judec sursa lui, și de fiecare dată, rezultatul a fost mai puțin calitativ, eu am fost mai nefericit că nu am putut să fiu sincer în ce fac, și am făcut pe alții nemulțumiți. Suma de oameni care aveau ceva de comentat despre ce fac eu a rămas constantă.

Umorul este total subiectiv. Nu există subiect despre care să nu poți glumi, și nimeni, nici chiar eu, nu poate spune despre un subiect că “nu e amuzant”, la fel cum nu există glumă general valabilă și universală la care să râdă toată lumea - nici chiar trasul de deget. După atâția ani de stand-up, nici eu nu îndrăznesc să spun comedianților la început de drum, care vin la mine pentru sfaturi, ce e și ce nu e amuzant. Accept că o glumă poate să nu fie amuzantă pentru tine, e total valid, și soluția e simplă - nu sunt comediantul la care să mai vii dacă nu te bucură ce fac. Intenția mea este să fac oamenii să râdă și să se simtă bine, nu să-i întristeze sau să-i triggeruiască. Dar mai presus de asta, întâi doresc să mă fac pe mine fericit, și asta pot s-o fac doar fiind sincer cu mine și cu ce glume găsesc eu amuzante.

Știi care e cea mai vulgară formă de relief? Penisula.

Cred că e esențial de înțeles că arta în general este subiectivă. Tu poți spune “X nu este amuzant” sau “X nu își are locul într-un spectacol de comedie”, dar nu are nicio valoare absolută și obiectivă. Majoritatea oamenilor care râd la gluma X te vor contrazice, deși ar fi la fel de invalid și pentru ei să spună “gluma X ESTE amuzantă” la modul absolut. Dacă pentru tine nu e amuzant, poți vota cu portofelul și cu vizualizările (mai bine zis cu lipsa lor). Comedianții, pentru că trăiesc din craftul lor, sunt influențați de răspunsul publicului. Când eu scriu material nou, unele din glume nu funcționează deloc la niciun spectacol. Ăla e singurul mod în care decid că o glumă “nu își are locul” în show - și uneori nici atunci.

Și la finalul zilei, situația ideală pentru mine este ca oamenii să și râdă, și eu să și câștig bani din asta. De ce aș vrea să fac lucruri care să-i nemulțumească? Și la fel, de ce aș vrea să mă schimb eu să fac ce nu-mi place? Ambele aceste variante doar mă depărtează de scopul meu. Și mariajul ăsta fericit se va întâmpla doar dacă eu fac ce îmi doresc, și în public am oameni care se întâmplă să aprecieze fix aceleași glume și același stil de umor.

Nici nu mai zic că toate spectacolele de stand-up pe care le fac eu (și majoritatea colegilor mei) sunt spectacole de entertainment în care ce spunem acolo sunt, prin definiție, glume. O glumă nu e nici un îndemn, nici un sfat, nici o convingere proprie. De multe ori gluma e o satiră sau un comentariu sarcastic. Uneori e doar o absurditate. L-ați văzut pe Cristi Popesco?

E drept că uneori, o glumă poate avea și un mesaj, dar asta nu hotărăști tu ca ascultător, și pentru asta facem un ocol mic de la subiectul principal. Există argumentul că, din poziția de persoană publică și oarecum formatori de opinie, avem o responsabilitate cu ce spunem pe scenă. Spun asta pentru că am auzit-o și eu, nu pentru că sunt de acord.

Stand-up comedy e o formă de artă. Ca orice artă, evident că va avea și adevăruri pe care artistul încearcă, conștient sau nu, să le împingă publicului. Toți facem asta, fie că suntem artiști, fie că nu. E o nevoie evolutivă să ai dreptate, să convingi pe cei din jurul tău că argumentele tale sunt valide și modul în care tu trăiești e cel corect.

Dar în stand-up, convenția este că vii să asculți umor și să râzi. Că alegi tu să crezi că un comediant poate influența voit sau nu publicul în vreo direcție este un crez personal, și nu o realitate. Singurul mod în care poți declara că știi ce a vrut să zică comediantul e dacă îl întrebi pe el direct care a fost intenția din spatele unei glume. Și chiar și asta e la limita acceptabilă a comunicării umane, pentru că dacă mergem în direcția în care tot ce spunem trebuie declarat și luat la propriu, dialogurile noastre o să devină mult mai sărace, iar literatura va dispărea complet, pentru că fundamentul ei sunt figurile de stil.

O lume fără metafore sau fără comparații e ca…

Oamenii vorbesc la figurat, cu dublu sens, cu insinuări, cu gesturi, cu mimică, cu microexpresii și uneori efectiv prin lipsă. Umorul se bazează în mare parte pe această dualitate între ce spui și ce ai vrea să spui, sau ce lași audiența să creadă că urmează.

Un umor în care toate glumele trebuie explicate sau justificate ca să fim siguri că nu ai avut intenții criminale sau rasiste sau sexiste în spate nu are cum să funcționeze. Este riscul pe care îl acceptăm când consumăm umor - sau orice expresie artistică, de la film la cărți la furry porn.

Viața e plină de risc. Ieși pe stradă și riști să dai peste Cristi Popesco.

Deci aș spune că sunt de acord că unii comedianți pot influența publicul prin mesajele din comedia lor, fie intenționat fie nu. Dar factorul cel mai important aici este intenția, și intenția majorității, și în special a mea, că vorbesc în numele meu aici, este umorul. Așa că să fiu judecat public pentru ce crezi tu că am vrut eu să zic fără să mă întrebi e injust și spune despre tine că scopul tău nu e adevărul, ci doar urmărești în mod meschin să atragi atenția asupra ta ca să-ți hrănești egoul.

Gata ocolul, ieșim înapoi pe șosea.

Păianjenul e singurul animal care, și după ce face curățenie, are casa plină de pânze.

Concluzia mea este că eu nu încerc să conving pe nimeni ce e și ce nu e amuzant. Ăsta nu e un eseu în care îmi apăr glumele, sau încerc să le justific. Iar umorul nici atât, pentru că la ce râzi și ce găsești amuzant nu e în controlul tău, mai mult decât alegi ce mâncare îți place sau ce set de organe genitale preferi la partener. Nu urc niciodată pe scenă în speranța că mai convertesc unul - doi oameni la genul meu de umor.

Și cred că mulți oameni din public își închipuie, în mod eronat, că asta facem. Că încerci să fii amuzant pentru ei, ceea ce, și că rolul unui comediant e să te facă să râzi dacă ai venit la show și ai plătit bilet. Eu spun glumele pe care le găsesc EU amuzante, și caut și sper să găsesc și să adun ca fani oamenii care au aceleași gusturi ca mine. E atât de simplu.

Rolul unui comediant e să facă ce i se pare lui funny, și să se expună unui public cât mai larg, astfel încât să filtreze în fan base-ul lui pe cei care împărtășesc genul lui de umor.

Când vii prima dată la stand-up, nu vii să te facă cineva să râză automat. Un spectacol de comedie e fix ca la un prim date. Mergi acolo să vezi dacă te potrivești cu persoana respectivă. Dacă, bazat pe informațiile limitate pe care le afli în timpul ăla, decizi că pare că aveți suficiente în comun, poți să te vezi cu ea și a doua oară. Dacă nu, e nepotrivire de caracter și drumurile voastre se despart fără supărare. Dacă îți plac femeile, nu ieși la date cu un bărbat și încerci să-l convingi să tranziționeze.

Mi-a zis mai demult o fată, atunci când am invitat-o la un show, că nu vine, că a mai fost la altcineva la show și nu i-a plăcut. N-am știut să-i explic atunci că e ca și cum auzi un cântec și declari că nu-ți place muzica.

Eu nu cobor trist de pe scenă dacă jumătate de sală n-a râs. Înseamnă că ce fac eu nu e pentru ei.

E adevărat că am ajuns la concluzia asta pentru că sunt în punctul carierei în care am suficientă experiență să îmi dau seama că știu ce fac pe scenă, și că realizez când ofer publicului, și când nu, un spectacol de calitate, adică la maximum abilităților mele.

La începutul multor întreprinderi creative există această nesiguranță și indecizie între a face ce simți tu că e valoros artistic și ce crezi că place publicului - pandering cum se numește în engleză. Cei care pot să meargă pe prima variantă de la început fără regrete sunt norocoși, deși nu la fel de norocoși ca cei la care cele 2 opțiuni se suprapun nativ, și ei descoperă (conștient sau nu) că ceea ce le face lor plăcere pică fix în centrul clopotului lui Gauss.

Și zic cu sinceritate că am invidiat mereu astfel de oameni, dar am și fost circumspect în a lua sfaturi de la ei, pentru că ei au impresia de multe ori că știu mai multe decât în realitate. E ca diferența între talent nativ și skill. Totdeauna voi alege să ascult o persoană care a muncit să ajungă unde e față de una talentată din naștere. Pentru că omul cu talent, dacă nu depune muncă, nu are informații despre cum să transmită ce știe să facă. Că de multe ori nici el nu înțelege de ce îi iese bine.

Ca să închei, dacă nu îți place de mine sau materialul meu, e ok. E normal, nici mie nu-mi plac unele glume ale colegilor mei, nici unele piese muzicale ale unor formații care-mi sunt dragi, unele picturi ale unor pictori pe care îi admir sau unele feluri de mâncare de la restaurantul preferat. Dar încerc o dată, descopăr că nu-mi place și nu mai comand felul ăla. Nu mă plâng că mâncarea aia nu își are locul în restaurant. Dacă nu-l comandă nimeni, îl scot ei singuri din meniu. Dacă e acolo înseamnă că cineva îl mănâncă. Așa funcționează arta. Mergi și la alți comedianți, urmărește pe net, caută și sper să ai norocul să găsești pe cineva care îți place 100%, că suntem toți diferiți. Și toți diferiți de Cristi Popesco.

Și chiar dacă n-are mare relevanță la ce am explicat mai sus, soția mea e foarte ok cu glumele pe care le fac despre ea, pentru că altfel nu le-aș face, sau n-ar fi soția mea :)