Pentru mulți dintre dumneavoastră, avertismentul pe care îl lansez astăzi va suna cunoscut. De altfel, am tras acest semnal de alarmă încă din primăvara anului trecut, într-un moment în care cifrele oficiale de la București încă arătau bine, iar optimismul guvernamental atingea cote destul de mari.
Încă de atunci, printr-o analiză pe care am vrut-o cât mai lucidă, arătam că România copiază, pas cu pas, traseul toxic pe care Grecia l-a parcurs. Subliniez . Nu vreau să scot ochii nimănui. Mă interesează să salvăm situația . Astăzi, în 2026, realitatea îmi demonstrează că profeția se împlinește sub ochii noștri. Îmi mai fac datoria încă o dată în fața dumneavoastră. Pentru ultima oară, poate…
Zilele trecute, stând de vorbă cu un important om de afaceri grec despre climatul economic din România, acesta mi-a confirmat sec toate temerile, folosind o frază care ar trebui să trimită fiori pe holurile guvernului de la București: „Faceți exact aceleași greșeli pe care le-au făcut guvernele noastre în anii de recesiune de dinaintea prăbușirii. Au mărit excesiv taxele.”
Ca jurnalist care a urmărit decenii la rând ciclurile de iluzie și prăbușire ale acestei țări, refuz să tac când văd cum ne îndreptăm orbește spre prăpastie. Să ne amintim cum a funcționat, în timp, capcana elenă, pentru că memoria publică are tendința să uite pașii dureroși.
Totul a început în 2008, când criza mondială a dat la o parte cortina de pe o recesiune adâncă, dar ascunsă sub preș de guvernele de la Atena. Ani de zile, statul elen deformase realitatea, pompând bani în salarii bugetare și pensii din credite externe.
Când creditorii au strâns lațul în 2010, politicienii au comis greșeala fatală: în loc să reducă risipa din aparatul public, au sufocat mediul privat cu o avalanșă de taxe noi. Această hăituire fiscală a prelungit recesiunea cu ani de zile, transformând o criză de datorii într-un stop cardiac economic total, ce a culminat dramatic în vara anului 2015.
Atunci s-a decretat falimentul oficial în fața FMI, iar băncile s-au închis. Iar spatele acelei uși închise de la bănci s-au consumat drame teribile pe care statisticile nu le pot exprima. Îmi amintesc imaginile cu pensionari plângând pe trotuare, lăsați să retragă doar 60 de euro pe zi din propriile economii. Îmi amintesc disperarea celor cu firme sau economii de o viață ai căror bani din conturi depășeau pragul de o sută de mii de euro. Sub presiunea creditorilor, s-a aplicat o devalorizare masivă forțată, iar sumele le-au fost eliberate în tranșe mărunte, întinse pe luni de zile în cel mai fericit caz. Până când au putut pune mâna pe propriul capital, inflația și prăbușirea pieței le distruseseră complet valoarea. Au fost falimente personale în lanț.
Oamenii și-au pierdut nu doar banii, ci și demnitatea. Rata sinuciderilor în Grecia a crescut cu peste 35% în acei ani de prăbușire. Simbolul tragic al acelei epoci rămâne Dimitris Christoulas, un farmacist pensionar de 77 de ani care, în aprilie 2012, s-a împușcat în cap în Piața Syntagma, chiar în fața Parlamentului din Atena. În biletul său de adio, scrisese că refuză să …
( Continuarea ar trebui să fie edificatoare pentru toți cei care o vor citi. Sper ca văzând argumentele, dacă nu cumva au un plan sinucigaş, factorii de decizie să schimbe abordarea în ultimul moment. Citiți şi veți vedea de ce grecii stăteau chiar mai bine decât noi la câteva capitole importante, înainte să intre în falimentul ale cărui urmări au durat cel puțin 10 ani …Esențial !!!)
Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.