Cui îi sunt adresate Ritualurile Femeii Nectar?

Eu fac 50 de ani în august, sunt în plin proces de premenopauză către menopauză (nu am mai lunat din februarie, yuhuuu, să vedem dacă fac anul. Că am mai avut o pauză de 9 luni și hop, mi-a coborât iar sângele fix în plin carnaval brazilian, pe care îl sărbătoream fierbând ayahuasca în pregătirea pentru retreatul anual din Bahia ).

Uriașa transformare pe care o tot aduce premenopauza în corpul și în structura mea psihico-emoțională m-a condus inevitabil către a mă uita la ritmul, intensitatea și auto-exigența cu care mi-am trăit toată viața.
La fata bună și cuminte, care face totul pentru ceilalți, ca să fie bine, ca să fie pace, ca să fie armonie în casă, ca să fie iubită.
La uriașa furie ținută în frâu și atent mascată, ca să nu alimenteze conflictul, haosul, dezarmonia.
La frica de plăcere, de senzualitate.
La frica de a mă opri pur și simplu, de a spune STOP, căci cine sunt eu dacă NU FAC CEVA, dacă nu sunt utilă, dacă nu servesc?

Premenopauza m-a pus să mă uit la felul în care (nu) respiram și la cât de mult luam decizii în primul rând din ghidarea minții - acele mici decizii de zi cu zi, de toată ziua.
Deciziile mari le-am luat întotdeauna, de fiecare dată, urmându-mi inima.
Divorțul 1, schimbarea completă a direcției mele profesionale, mutarea în Brazilia, Divorțul 2, provocările din relația cu Martin - în toate aceste decizii MARI mereu am ascultat întâi inima și niciodată nu mi-a părut rău. Știu fară îndoială că, de fiecare dată când am ales cu inima, am făcut alegerea corecta pentru mine în acel moment.

Însă în rutina de fiecare zi, în alegerile astea mici, mărunte, care ne compun minutele și orele și zilele, săptămânile și lunile - premenopauza mi-a arătat foarte clar că mă conduceam după ce îmi spunea capul.

Spuneam în scrierea asta de aici că Ritualul și Ceremonia mi-au fost și îmi sunt HARTĂ de multă vreme.
Marea mea învățătoare este Mama Ayahuasca și Mama Maria Sophia.
Nu întâmplător spun marea învățătoare la singular și apoi numesc doua mame.
Ele una sunt, de fapt, aceeași.

În Ritual și în Ceremonie, împreună cu prezența de neignorat a premenopauzei, am început să aflu în mine o altă dimensiune, țesută cu fire de răbdare, de predare, de relaxare, cu fire de dulceață, de blândețe, de extaz, țesută cu fire de flori, de muzică, de mângâiere, de senzualitate, țesută cu fire de compasiune, de încetinire, de autoacceptare, de revenire la corp… o Tapiserie interioară care unește Inima și Pântecul și își are casa într-un Pântec relaxat, moale, dulce, bun, cald, iubit, hrănit… și care este ascultat și lăsat să ghideze.

Pământul ghidează Pântecul.
Pântecul ghidează Inima.
Inima ghidează mintea.
Mintea pune în practică această ghidare.

Și așa mă întorc la începutul acestui text:

Pentru cine este Femeia Nectar?
Cui îi sunt adresate Ritualurile Femeii Nectar - și întâlnirile de o zi, și tabăra de 6 zile de la Bran?

Femei Nectar este pentru noi, femeile astea trecute de 40, așa, cărora Viața le susură un ALT Cântec decât ăla învățat și practicat de când eram noi mititele și fetițe.
Este pentru femei care s-au săturat să fie fetițe, adolescente, suferinde, obosite, victime, fete bune și cuminți, este pentru femei pe care le trage premenopauza de inimă și de pântec și le invită să se scuture de ele însele și de milioanele de programe și dresări interioare și vor ÎN SFÂRȘIT să fie ele însele.

Dar nu încă o performanță învățată, încă un rol la modă, sau ceva ce cineva din afară spune că ar trebui să fim.
Nu Nu Nu.
Ele însele așa cum le spune Inima, Sufletul, Corpul, fiecare diferită, fiecare cum e ea, doar că VIE.

…și vom obosi din nou, pentru că iar mai vine o bucățică de uitare, și ne vom aminti din nou să ne odihnim, să ne oprim, să relaxăm șoldurile, pelvisul și vulva… să mângâiem sânii și să deschidem inima… să mirosim flori și să cream frumusețe, să ne unduim din nou… până când suntem iarăși Nectar.