#57 — Despre HUB Trail

M-am trezit la șase dimineața, înainte să sune ceasul, deși startul era abia la zece. Numai că fluturii din stomac începuseră deja să dea din aripi la gândul celor peste 40 de kilometri pe care urma să-i alerg pe un traseu pe care nu îl cunoșteam deloc, aproape integral off-road. Nu sunt alergătoare de trail și, după cum am mai mărturisit, în general am o relație destul de complicată cu alergarea.

În rest, planul pentru ziua respectivă era bine pus la punct. Aveam de pedalat cinci kilometri de la campingul Rörviks până la start, iar Robert, organizatorul cursei, urma să-mi ducă bicicleta și rucsacul cu hainele de schimb la finish. Îmi rezervasem pentru noaptea aceea o cameră la un bed & breakfast aflat la o fermă de cai, relativ aproape de locul în care se termina cursa, urmând ca a doua zi să mă întorc cu bicicleta acasă.

Cel puțin partea de dinainte și cea de după cursă erau clare. Ce avea să se întâmple între start și finish, mult mai puțin.

Halland Ultra Beach este o cursă de alergare trail de 320 de kilometri în total, cu opțiunea de a parcurge întreaga distanță sau doar una ori mai multe dintre etape. Este 100% self-supported, fără niciun punct intermediar de alimentare sau hidratare. Acestea există doar la startul și finish-ul fiecărei etape, în cazul meu la peste 40 de kilometri distanță unul de celălalt. Fiecare participant trebuie să-și care mâncarea, să-și gestioneze apa și, mai ales, să navigheze singur, urmărind track-ul încărcat pe ceas.

Cu excepția lui Robert Rundqvist și a lui Christer Schapiro, pe care îi cunoșteam de la UltraTri Sweden, nu știam pe nimeni dintre cei de la start. Am plecat, așadar, fără să am vreo idee foarte clară despre cum urma să arate ziua, cu suficientă mâncare în vesta de alergare, două flask-uri cu apă și traseul pe ceas.

Încă din primii kilometri, mi-am dat seama că îmi plăcea chiar mai mult decât mă așteptasem. Nu doar pentru că mă simțeam bine la început, când picioarele erau încă proaspete și distanța parcursă nu însemna mare lucru, ci pentru că, pe măsură ce timpul trecea, senzația nu dispărea. Alergam aproape tot timpul, mâncam regulat, mă hidratam, energia rămânea sus, iar pentru că ceasul era setat în modul de navigație, nu simțeam nevoia să verific permanent nici timpul, nici pace-ul, nici câți kilometri făcusem.

La un moment dat am realizat că mă apropiam de Kungsbacka, orașul despre care știam că trebuie să-l traversez undeva pe parcurs. Nu simțisem deloc cum trecuseră kilometrii și mi s-a părut ciudat, așa că am verificat distanța pe ceas. În mintea mea eram undeva pe la kilometrul șapte sau opt. Ceasul arăta paisprezece. M-am uitat din nou, convinsă pentru o secundă că citisem greșit.

Traseul se schimba permanent și probabil că tocmai asta contribuia la senzația că timpul nu se măsoară la fel ca într-o alergare obișnuită. Intram și ieșeam din pădure, traversam drumuri și câmpuri, ajungeam pe coastă, mă cățăram pe stânci, apoi reveneam între copaci. Nu exista suficient timp pentru monotonie.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut potecile prin pădure.

Este început de august, dar aici, în Suedia, primele semne ale toamnei se văd deja. Tufele de afine au început să capete nuanțe purpurii, iar pământul este presărat cu frunzele mici și delicate, deja galbene, ale mestecenilor. În timpul cursei am văzut veverițe și căprioare, am trecut pe lângă turme de oi și pe lângă vaci care se uitau lung la mine când alergam prin apropierea lor. Îmi place să cred că erau doar curioase și că nu le-am dat niciun motiv să mă facă să aflu cât de repede pot alerga atunci când chiar am un motiv.

Pădurea este plină de mure, care abia încep să se coacă, și am tot cules pe drum. Gustul lor dulce-acrișor mi-a dat energie. Și poate că nu atât murele în sine, cât plăcerea simplă de a le găsi acolo și de a le mânca direct de pe marginea potecii.

Am o relație cu natura suedeză pe care încă nu reușesc să o explic pe deplin. Am simțit-o prima dată în 2021, când am venit aici pentru UltraTri Sweden, și de atunci revine de fiecare dată. Există ceva familiar în felul în care mă simt în pădurile astea, o senzație de siguranță și, mai ales, de apartenență care nu are pentru mine o explicație logică având în vedere că nu m-am născut aici și nici măcar nu locuiesc permanent în Suedia.

Iar la HUB Trail aveam să petrec multe ore singură în mijlocul ei.

Dacă alergarea mergea surprinzător de bine, navigația s-a dovedit și mai provocatoare. Unele poteci erau atât de puțin vizibile încât trebuia să încetinesc și să ghicesc pe unde continuau, iar în alte locuri track-ul de pe ceas părea să mă trimită prin zone în care nu exista absolut nimic care să semene cu o potecă.

Am greșit traseul de vreo zece ori și, ca un făcut, aproape de fiecare dată reușeam să fac asta tocmai pe câte o coborâre. Alergam liniștită la vale, bucuroasă că terenul devenea mai ușor, până când ceasul începea să bipăie că ieșisem din traseu. Mă opream, verificam track-ul și descopeream că trebuia să urc înapoi tot ceea ce tocmai coborâsem.

În felul acesta m-am întâlnit de câteva ori cu aceiași concurenți. Îi depășeam când eram pe traseul corect, apoi greșeam o potecă sau mă învârteam o vreme încercând să o găsesc și mă ajungeau din urmă. După ce reușeam să mă orientez, îi depășeam din nou, pentru ca peste câțiva kilometri să repetăm aceeași poveste.

Una dintre rătăciri m-a dus singură într-o zonă de pădure în care ceasul bipăia aproape continuu că eram în afara track-ului. Încercam să găsesc o direcție care să aibă sens când am auzit ceva mișcându-se printre copaci. Nu am văzut suficient de bine încât să știu dacă era un cerb sau un elan și nici acum nu sunt sigură ce am auzit exact, dar mi s-a părut că animalul lovea cu coarnele într-un copac, iar după câteva momente a început să scoată niște sunete care, în contextul în care eram complet singură acolo, nu mi s-au părut deloc o invitație la socializare. Am decis că nu era momentul potrivit să-mi satisfac curiozitatea zoologică și am început să alerg în direcția în care speram să ies din pădure.

Nu știu dacă animalul m-a urmărit cu adevărat sau pur și simplu a continuat să-și vadă de treaba lui, dar știu că m-am bucurat sincer când am ajuns într-un loc deschis și am văzut o casă, iar în grădină un om care lucra liniștit.

La un moment dat, pe la kilometrul 30, traseul a ajuns la o traversare prin apă.

Bășicile începuseră deja să mă deranjeze și am stat puțin pe gânduri dacă să mă descalț sau să trec direct cu pantofii în picioare pentru a nu mai pierde timp. Dar perspectiva de a alerga mai departe cu șosetele ude nu mi s-a părut deloc tentantă. Până la urmă m-am descălțat, mi-am luat pantofii într-o mână și telefonul în cealaltă și am intrat în apă.

Din locul în care eram, părea să-mi ajungă aproximativ până la genunchi și tocmai de aceea mi s-a părut un moment suficient de distractiv încât să-l filmez. După doi sau trei pași, apa mi-a ajuns deja la brâu. Am mai făcut unul și m-am trezit cu ea până la piept.

Picioarele au început să mi se afunde în mâlul moale de pe fund și am înțeles foarte repede că cel mai bine era să continui să mă mișc, înainte să mă afund și mai tare. Apa rece mi-a tăiat respirația, iar eu am continuat să traversez cu pantofii ridicați într-o mână și telefonul în cealaltă, încercând în același timp să-mi recapăt suflul.

Ajunsă pe celălalt mal, mi-am dat seama că decizia de a mă descălța fusese probabil una dintre cele mai inspirate ale zilei. Având în vedere cât de adânc mă afundasem în mâl, exista o șansă destul de serioasă să-mi las pantofii acolo.

M-am încălțat din nou, am băut puțină apă, am desfăcut un baton și am reluat alergarea, încercând să evit găurile mlăștinoase ascunse printre smocurile de iarbă și, pe cât posibil, să nu-mi sucesc vreo gleznă.

O altă provocare a fost să găsesc apă de băut pe traseu. Pentru că nu exista niciun punct de hidratare, nu știam niciodată exact unde puteam să-mi umplu flask-urile data viitoare. La un moment dat am intrat într-o fermă de cai și i-am rugat pe oamenii de acolo să mă lase să iau apă, iar în alte două locuri am găsit puncte publice unde am putut să le umplu, încercând, între timp, să-mi dozez cât mai bine apa pe care o aveam.

Ceea ce mă surprinde și acum, când momentele cursei îmi sunt încă foarte proaspete în memorie, este că în toate acele ore nu am avut nici măcar o dată unul dintre gândurile pe care le cunosc atât de bine din alte competiții de anduranță: de ce fac asta, de ce m-am înscris, cât mai este până se termină?

Bășicile mă deranjau, aveam deja picioarele zgâriate, mă rătăcisem de suficiente ori încât să fi pierdut foarte mult timp și alergam deja de cateva ore, dar nu-mi doream să fiu în altă parte. Energia mea rămânea sus și, mai important decât atât, mă bucuram de zi.

Situația a rămas așa până aproape de ultimul kilometru.

Știam că mai aveam foarte puțin până la finish și eram deja foarte entuziasmată, mai ales pentru că, în ciuda rătăcirilor, urma să termin cursa mult mai devreme decât estimasem înainte de start. Alergam pe un drum forestier care părea să se îndrepte exact în direcția potrivită și care, în mintea mea, avea toate motivele să ducă spre finish.

Numai că ceasul a început din nou să bipăie: ieșisem de pe traseu.

M-am întors și, după ceva căutări, am găsit o potecă abia vizibilă care cobora spre stânga drumului. Am intrat pe ea, iar ceasul mi-a confirmat că eram din nou pe track, așa că am continuat convinsă că problema fusese rezolvată și în mai puțin de 10 minute aveam să trec linia de finish.

Doar că, pe măsură ce înaintam, poteca devenea tot mai greu de identificat. Iarba îmi ajungea din ce în ce mai sus, tufele de mure mă zgâriau și mă agățau din toate părțile, iar la un moment dat am ajuns în fața unor bolovani de trei-patru metri peste care m-am cățărat, sperând că traseul va continua undeva dincolo de ei.

Nu continua. Nu mai puteam înainta, iar ceasul îmi spunea din nou că nu eram pe traseu.

M-am întors prin aceeași iarbă și prin aceleași tufe de mure, adăugând câteva zgârieturi noi celor pe care le aveam deja, și am revenit pe drumul forestier. Mi-am spus că trebuie să existe o eroare în track. Nu mi se părea că finish-ul ar putea fi ascuns prin pădurea aceea aproape imposibil de traversat. În plus, organizatorii trebuiau să poată ajunge cumva acolo cu mașinile, așa că drumul forestier părea în continuare varianta logică.

Am alergat până la capătul lui, dar drumul s-a terminat în curtea unei case.

Atunci l-am sunat pe Robert și i-am explicat unde sunt. Spre surprinderea mea, mi-a confirmat că traseul era într-adevăr prin pădure și mi-a spus să mă întorc și să insist în direcția indicată de track.

Așa că m-am întors și am încercat din nou. Am trecut iar prin iarba înaltă, prin tufele de mure, prin aceleași locuri în care traseul părea să existe doar pe ecranul ceasului, până când am ajuns din nou în punctul în care nu mai puteam înainta.

După aproape 45 de kilometri în care reușisem să găsesc singură poteci invizibile, să-mi procur apă, să traversez păduri, stânci, mlaștini și apă până la piept, ultimul kilometru căpătase ceva aproape kafkian: finish-ul era acolo, foarte aproape, dar eu pur și simplu nu mai puteam găsi drumul până la el. Pierdusem deja aproape două ore în cursul zilei greșind traseul, întorcându-mă, căutând poteci sau învârtindu-mă prin pădure încercând să înțeleg în ce direcție trebuia să merg, iar acum eram la un kilometru de finish și nu puteam ajunge acolo.

L-am sunat din nou pe Robert și am decis împreună că cel mai rezonabil era să mă opresc și să aștept să vină după mine.

M-am apucat să culeg mure, le-am mâncat, am băut ultima gură de apă pe care o păstrasem ca rezervă și am rămas acolo, în mijlocul vegetației care tocmai mă zgâriase din toate părțile, așteptându-l pe Robert.

A venit, iar după aproape o oră din momentul în care ceasul mă anunțase că mai aveam un kilometru, am ajuns la linia de finish, unde mă așteptau bicicleta și rucsacul pe care i le lăsasem dimineață.

În mod normal, acesta ar fi trebuit să fie sfârșitul zilei sportive. Aveam camera rezervată la ferma de cai, puteam să fac un duș, să mănânc și să mă bag în pat, iar a doua zi să mă întorc liniștită cu bicicleta la casa mea pe roti.

Numai că, ajunsă acolo, mi-am dat seama că eram încă plină de energie și că mai aveam două sau trei ore bune de lumină. Până acasă erau aproximativ 35 de kilometri, cea mai mare parte pe pistă de biciclete, iar Pinarello era chiar în fața mea. Așa că am renunțat la planul inițial, m-am urcat pe ea și am pornit spre Rörviks.

Fără să-mi fi propus asta, ziua se transformase într-un fel de reverse duathlon: 5 kilometri cu bicicleta până la start, 45 de kilometri de trail și încă 35 de kilometri cu bicicleta spre casă.

Pe ultima parte a drumului am prins unul dintre acele apusuri în care simți că ai nimerit exact momentul potrivit să fii pe drum. Soarele era o imensă bilă de foc în fața mea, iar lumina lui roșiatică se întindea peste pista de biciclete. După o zi întreagă în care ceasul bipăise de nenumărate ori și în care căutasem poteci, mă întorsesem din drum și încercasem să înțeleg unde mă aflam, pentru prima dată după multe ore nu mai trebuia să găsesc nimic. Trebuia doar să merg acasă.

În fiecare moment al zilei, de la primul până la ultimul kilometru, nu am avut nici măcar o dată dorința de a fi în altă parte. Eram exact în locul și în momentul potrivit.

Există ceva în natura suedeză care îmi schimbă percepția asupra timpului și a spațiului și pe care încă nu știu să-l explic fără să am impresia că folosesc cuvinte prea mari pentru o senzație foarte simplă. Poate sunt pădurile, lumina, liniștea, frunzele mici de mesteacăn care încep să acopere pământul, tufele de afine, murele culese de pe marginea potecii sau animalele care apar și dispar printre copaci. Poate este combinația tuturor acestor lucruri.

Știu doar că aici timpul pare uneori să se dilate, iar spațiul să-și piardă reperele obișnuite.

Nu mă mai raportez permanent la locul din care am plecat, la distanța parcursă sau la cea rămasă până la destinație. Este o senzație de siguranță și de apartenență pe care nu am mai trăit-o în nicio altă cursă și în niciun alt loc în același fel și care, uneori, mi se pare aproape metafizică.

Pentru câteva ore, pur și simplu sunt acolo.

Am greșit traseul de mai multe ori decât pot număra, m-am întors din drum, m-am învârtit prin pădure căutând poteci care aproape nu existau și, la un kilometru de finish, nu am mai reușit deloc să găsesc calea înainte.

Și totuși, nu m-am simțit pierdută nici măcar o clipă.

Dacă ai rezonat cu aceste rânduri, abonează-te.
Dacă simți că ar ajuta pe cineva, trimite mai departe.

Ne citim săptămâna viitoare.

— Ioana

triatlonistă. nomadă. scriitoare. pe drum