Gustăm viața cu papilele pe care ni le formează copilăria.
Primele gusturi nu rămân pe limbă. Rămân în felul în care trăim.
Apoi ne îmbătăm, pe bune.
Ca să uităm.
Ca să nu mai vedem ceea ce, odată văzut, nu mai poate fi nevăzut.
Iar mahmureala de vin seamănă suspect de mult cu mahmureala de viață.
Ți-e rău de crăpi, îți juri că nu mai faci și, până seara, te fură din nou.
Mai desfaci o sticlă.
Mai începi o zi.
Mai trăiești încă o dată visul, coșmarul, iluzia.
Come on... Ce altceva ai putea să faci?
Dar e în regulă.
Cred că scopul oamenilor nu este să nu guste niciodată amarul.
Cred că scopul este să găsească gustul acela care rămâne. Gustul care unge sufletul și îți dă senzația aceea liniștitoare de burtică plină.
Uneori alegem prost.
Și de cele mai multe ori alegem prost nu pentru că suntem prostuți, ci pentru că ne-am obișnuit cu ingrediente de calitate îndoielnică încă din familie.
Acela a fost meniul.
Aceea a devenit zona noastră de confort. Familiaritatea.
Sau poate că, undeva adânc, credem că nu merităm mai mult.
Modelul relațional tradițional este „ieftin și bun”. Și se traduce cam așa:
Ne-am văzut.
Ne-am plăcut.
Facem nunta.
Migrăm către sfânta triadă: mama–tata–și copilul.
Iar apoi...
— Apoi nu mai ești persoana de care m-am îndrăgostit.
— By the way, nici tu nu te-ai schimbat, dragul meu, așa cum speram eu, în secret, că voi reuși să o fac.
Dacă aș transforma iubirea într-o formulă, probabil că ar arăta așa:
VAKOG + VAKOG = love.
Îmi plac formulele.
Poate că o să mai caut câteva și despre viață.
La mate-fizică n-am fost prea talentată.
Eram la gusturi.
Partea proastă este că, în viață, trebuie să guști mult vin până găsești licoarea care îți gâdilă papilele gustative.
Nu toate paharele merită terminate.
Nu toate sticlele merită păstrate ca vaze.
Și nu orice gust merită ultimul strop.
Există oameni care nimeresc bine din prima.
Îmbătrânesc împreună.
Se găsesc și la greu, nu doar la bine.
Dar cei mai mulți dintre noi ne trezim.
Uneori foarte devreme.
Alteori la mijlocul vieții.
Iar unii, foarte târziu.
Și descoperim ceva incomod.
Nu am ales.
Am nimerit.
Iar diferența dintre cele două doare mai tare decât ne place să recunoaștem.
Poate că iubirea nu înseamnă să găsești vinul perfect.
Poate că înseamnă să descoperi că același vin are alt gust atunci când îl împarți cu omul potrivit.
Poate că, odată cu anii, se schimbă și gusturile.
Nu mai cauți vinul care să te amețească.
Îl cauți pe acela pe care ai vrea să-l bei încet.
Cu cineva care nu-ți face liniștea să pară plictiseală.
Cu cineva lângă care nu mai simți nevoia să demonstrezi nimic.
Doar să fii.
Eu cred că asta poate fi maturitatea.
Să nu mai alergi după vinuri spectaculoase.
Ci după gusturi care rămân.
După seri care nu au nevoie să fie memorabile ca să fie frumoase.
După oameni care nu îți taie respirația.
Ci ți-o așază, încet, la locul ei.
— A.
Comments
Nothing yet. Say the first thing.
Sign in to join the conversation.