Scrisoarea Alexandrei

Totul e fluid.

Timpul pare nelimitat, dar nu iartă pe nimeni. La 20 de ani aș fi vrut să știu că printre încercările mele de a mă descurca prin viață, aș fi putut să petrec mai mult timp cu familia mea. Încântată că sunt independentă, mi-am luat zborul și am tratat relațiile din familie ca și cum ar fi acolo mereu. Dar nu e așa. Timpul trece și oamenii din familia ta se transformă. Unii dintre ei îmbătrânesc, unii nu mai sunt, iar alții rup legăturile și pleacă în propriile căutări. Și te trezești la 30 de ani mai conștient că timpul trece și nimic nu mai e îndeajuns să umple golurile care sunt. Și depui efort, de data asta conștient, care e un amestec de dulce-amărui, care te face recunoscător pentru fiecare întâlnire, fiecare mesaj de „bună dimineața”, dar nu te lasă niciodată să uiți că nu știi când va fi ultimul.

Prieteniile nu sunt pe viață. Ele sunt într-o dinamică continuă. Și nu e o veste bună sau rea, ci una care te face să accepți mai bine cum se mișcă lucrurile în jurul tău. La 20 de ani aș fi vrut să știu că prieteniile din liceu sau din copilărie pot să nu continue în viața adultă sau pot rămâne, dar într-o formă diferită. Și aș fi vrut să știu că oricând pot intra oameni noi care să îmi schimbe viața. Și au fost. Dar indiferent de cum se metamorfozează ele, un lucru pe care mi l-aș fi pus pe tapet în camera de cămin la 20 de ani ar fi fost faptul că ceea ce ne face cu adevărat fericiți și împliniți sunt relațiile cu cei din jurul nostru și acolo ar trebui să investim. Nu glumesc. Sunt studii care demonstrează asta.

Drumul ți-l croiești pe parcurs și nu îți definești direcția într-un punct fix. La 20 de ani nu eram foarte stresată legată de cum va arăta viitorul meu, dar sigur simțeam presiune că trebuie să iau niște decizii în unele momente care îmi creionau calea. Aș fi vrut să știu că pot fi chiar și mai relaxată decât atât și că aș putea să încerc orice combinație de bucăți de viață. Multitudinea de experiențe îți modelează sinele, dar NU într-un punct finit. Sunt la 32 de ani acum și încă mă gândesc ce aș mai putea face „când voi fi mare”. Și încă mă întreb uneori dacă am ales bine. Și încă mă îndoiesc de ce am decis în momentul x acum 8 ani. Și apoi îmi amintesc ce îmi place și continui. Și tot așa. Nimic nu e static și poate asta încapsulează modul în care văd eu viața acum.

Totul e fluid.

Eseul este scris de Alexandra Babii, pe care o poți găsi și aici.