Box Office

De când am descoperit-o pe Lucia Berlin universul meu literar s-a îmbogățit, dar s-a și limitat la un nume. Mi-a plăcut atât de mult proza ei scurtă încât am ajuns să o consider un etalon și automat compar cu ea. Box office mi-a deschis ochii și la bogăția prozei literare românești. Nu mă așteptam să văd teme atât de diverse, narațiuni așa de bine construite, dar și teme care se repetă într-un mod cel puțin bizar.

Box Office. Proză este antologia revistei Familia, coordonată de Miron Beteg, Mihók Tamás, Mircea Pricăjan și care conține texte de: Alexandru Lamba, Alina Cobzac, Anca Chimoiu, Andrei Crăciun, Bogdan Munteanu, Cristian Boricean, Cristian Englert, Cristina Chira, Daniel Timariu, George C. Dumitru, Ioana Unk, Iulia Biró, Mihaela Buruiană, Oana Paler, Ovidiu Lorenz, Radu Găvan, Raluca Nagy. A apărut la editura Vellant.

Mă gândeam să fac un top, dar nu cred că își are locul. M-au rupt Alina Cobzac (pe care o recomand și cu debutul, Condiții noi) care apare cu o proză ușor diferită de cea ne-a obișnuit. Scrie despre căutarea unei fetițe care este ruptă din mediul ei idilic și adusă la București, între patru pereți, în sânul unei familii exclusiv feminine. Are Alina și suspans, și umor, și un Îngerașul spus cinstit.

Dacă am râs la proza Alinei, la cea a Cristinei Chira m-am abținut să nu plâng în troleu. Bugzy vorbește despre relația unei românce cu un ugandez, dar cu focus pe integrarea ei în cultura ugandeză. Aici avem o narațiune mult mai matură, cu un subiect greu pentru o societate în continuare profund rasistă. Cristina dragă, m-au rupt emoțional și abia aștept să citesc ce mai publici! Și în acest caz recomand cu cea mai mare încredere debutul Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor.

Mihaela Buruiană m-a făcit să răd cu lacrimi, tot în troleu. Mă oftic că am prins tura de dimineață de călători și doamne pensionare au râs cu mine/de mine fără să mă întrebe ce citesc. O doamnă vorbește despre o doamnă veritabilă. Reușește Mihaela să scrie cât se poate de umoristic, dar la bază avem o întâmplare cât se poate de tristă. Surprinzător sau nu, și aici recomand debutul Pe cine iubești mai mult. Și traducerile (mai ales La marginea unui codru nesfârșit).

Sandy Belle de Andrei Crăciun a fost exact pe firul dintre umor și morbiditate pe care îl tolerez în viața mea cotidiană. O narațiune care îmbină atât de bine viața și moarte care m-a convins să îi citesc și celelalte cărți.

Talcioc a fost visul febril de care avea nevoie antologia asta. Nu credeam că o să mă rupă un univers alternativ în care oamenii își vând visurile. Merită! Și știți că nu citesc SF.

Pe restul vă las să le descoperiți voi și să-mi spuneți cum vi s-au părut!