Alpha

Am fost invitată să văd Alpha de Julia Ducournau și încă mă întreb ce am văzut.

Ca idee, tot ce înseamnă body horror e visul meu. Cu cât e mai corporal și scârbos, cu atât crește în ochii mei. Totuși Alpha nu mi s-a părut chiar atât de horror. Sigur, sunt niște elemente care ar putea părea scârboase pentru oamenii care nu obișnuiesc să consume genul ăsta de cinematografie, dar hai să fim serioși. Cât de scârbos poate părea un om care se dezintegrează într-un nor de praf pentru că acest virus nou îl transformă în marmură?

De menționat este că Alpha încearcă să trateze niște subiecte hard, dar nu le duce până la capăt. Este extrem de confuză trecerea de la un plan narativ la altul; planuri narative pe care îți e greu să le plasezi pentru că se întâmplă lucruri total diferite.

Vă las sinopsis-ul și după discutăm puțin pe subiect:

Alpha, în vârstă de 13 ani, o adolescentă rebelă, locuiește singură cu mama ei. Lumea lor se destramă în ziua în care Alpha se întoarce de la școală cu un tatuaj pe braț. - Cinemagia

Dimensiunea familiei

Cred că filmul încearcă să zică foarte multe și șochează pe vizual, dar dacă îl deconstruiești ajungi la trei categorii pe care le discutăm în linii destul de banale, cu câteva subiect adiacente. Prima dimensiune este cea a familiei, basically ideea de bază a filmului.

Alpha (Mélissa Boros) locuiește cu mama (Golshifteh Farahani) asta până când echilibrul lor fragil e distrus de apariția lui Amin (Tahar Rahim), unchiul ei (totuși, personal mi s-a părut că e de fapt tatăl ei, iar mama ascunde asta de ea pentru a o proteja de viciile acestuia) care este dependent de heroină.

Vedem și familia extinsă, adică surorile mamei, implicit mama acesteia. Aici mi s-a părut foarte interesant cum se face o diferențiere foarte clară între familia extinsă și Alpha. Ea nu vorbește berberă, iar comunicarea cu bunica ei se face exclusiv prin semne.

Ce mi-a atras cel mai mult atenția a fost relația soră-frate. Sora, medic, îl salvează de la supradoză de câteva ori, iar în acest plan narativ paralele îl pierde din cauza SIDA. În același timp, atingerile și felul în care îi spune „eram prea tineri” m-au făcut să cred că este tatăl lui Alpha, nici pe departe unchiul. Nu îmi dau seama dacă relație paternă apare doar în planul narativ în care el este pe patul de spital, sau și în cea prezentă. E greu de dedus pentru că nu avem o delimitare foarte clară, iar planurile nu sunt congruente.

Dimensiunea bolii

A doua scenă din film ne-o arată pe Alpha care, la o petrecere, se tatuează cu un ac nesteril. În fine ajunge acasă și mama ei observă tatuajul și se sperie că fiica ei ar putea fi infectată cu acest nou virus care transformă oamenii în statui de marmură.

Interesant mi s-a părut cum este expusă stigma. După ce se află în școală că este suspectă că ar avea acest virus, Alpha este împinsă la marginea grupurilor, ba mai mult e trasă la fundul piscinei pentru a fi înecată. La drept vorbind, asta mi s-a părut cel mai valid lucru din film. Concret, realist, verosimil.

Această epidemie este o aluzie la epidemia de SIDA din anii 80-90 doar că manifestarea bolii înseamnă transformarea în statuie. Mă rog, nu m-a rupt neapărat analogia, dar pentru cine nu e familiar cred că e un punct bun de la care să înceapă să își pună întrebări.

Dimensiunea adicției

Cred că aici a reușit Ducournau să exceleze narativ. Filmul se deschide cu mână lui Amin pe care Alpha unește cu un marker rănile lăsate de seringă. Ea are 5 ani, el este deja sătul de viață, iar interacțiunea dintre ei formează un oximoron superb.

Amin vine dintr-un ghetou, dintr-o familie berberă, adică imigrantă în Franța. Adicția este ceva ce pândește în umbră în viața unui om care este exclus social. Mi-a plăcut și cum sora este construită în contrapunct cu Amin. Un fel de prinț și cerșetor dintr-o familie berberă în Franța anilor 90. Ea reușește și ajunge medic, el eșuează și vrea să se sinucidă cu o supradoză de heroină.

Vrea să moară. Își expune această dorință de mai multe ori pe parcursul filmului, iar sora nu îl lasă. Intervine cu injecția minune de adrenalină și îl trezește din morți. Relația asta e un punct bun de plecare pentru o discuție despre adicție, dorință de moarte și sindromul salvatorului.

Nu pot să zic că m-a rupt, dar am putut aprecia imaginea și ideea de la care Ducournau a plecat. M-aș fi aruncat la atât de multe artificii? În niciun caz. Merită văzut? Cu siguranță. Cred că este un film de la care începem să ne punem întrebări.