Ce bine că nu...

Conduceam spre Centru, era seara de vineri, nu foarte târziu, dar deja întuneric. Atmosfera cețoasă, închisă, umedă. La una dintre intersecțiile la care se mergea mai greu, probabil pe la Mântuleasa, mi-a intrat in lateralul luminii farurilor o siluetă. O femeie pe care nu ai fi deosebit-o în vreun fel anume dintr-o mulțime. Avea capul acoperit, o haină mai groasă și două sacoșe mari in mâini. Am văzut-o una sau două secunde, atât. Dar in minte mi s-a desfășurat filmul vieții ei in seara aia. Probabil o închipuire doar.

Dar o vedeam cum ajunge acasă, intr-una dintre clădirile vechi din zona Călărași, la un etaj oarecare, urcând pe o scară îngustă și in întuneric. Deschide ușa, lasă sacoșele jos, aprinde lumină chioară in bucătăria înghesuită, că lumina de pe holișor e arsă demult. În casă e liniște, pentru că nu mai e nimeni în afară de ea. Si nu a mai fost de foarte multă vreme. Nu mai ține minte de când. Scoate haina umedă de la ceața rece, despachetează ce e prin pungile alea. Niște mâncare rece de la spital. Primește zilnic câte ceva de la bucătărie. E infirmieră și toată ziua aleargă printre oameni suferinzi.

Lasă o caserolă pe masă, se așază așa aproape stingher și începe să mănânce. Rupe niște pâine, privind absentă către fereastra cam neclară, ce dă in curtea interioară, de unde vin iar strigătele celor doi care se ceartă de o viață. Da, dar măcar ai au cu cine se certa seara. Face firimituri pe masă și le lasă așa. Acasă își dă voie să nu mai strângă imediat, să curețe, sau să spele. Se uită la mâini. și pune dreapta peste stânga, să verifice cât i s-au umflat degetele de la detergenți. Cât își mângâie mâna, îi revin in minte mâinile celor din spital. Când uneori se întind spre ea a mulțumire și îi lasă pe unii bătrâni cu ochii apoși și străvezii să le strângă pe ale ei. Și le simte pielea ca de hârtie pudrată, dar calde. Singurele mâini care o mai mângâie. Si stă așa, pe un colț de masă, a tăcere și a pustiu. Pentru că apoi se va băga intr-un colț de pat, sub un colț de pătură, strânsă de frig intr-un colț de gând.

Am băgat a-ntâia și am pornit, că se făcuse verde. Si au venit peste mine mii de colțuri de camere cu oamenii din vinerea aia cețoasă. Si mi-am zis in capul meu: „Ce bine că nu...”