Alegere

Ce preferi: adevărul sau liniștea? Grea întrebare, și deși m-am mai sucit de-a lungul vieții, cred că de fapt prefer adevărul. Atât cât (ne) poate fi el dezvăluit.

M-am trezit azi cu un sentiment ciudat, de tristețe pentru încătușarea adevărului de dragul măștilor. Să pară că e totul bine, să pară ca e liniște, să pară că e fericire, să pară că e consens, să pară că e iubire, să pară că e respect, să pară….

Înțeleg perfect constrângerile sociale până la un punct. Acela al disoluției valorilor personale. Punctul de inflexiune în care dacă mă uit în oglindă știu că joc teatru, știu care e miza, știu ce câștig și mai ales știu ce pierd, dar totuși aleg să o fac. Iar dacă simt că sufletul meu se împuținează, se diluează, aleg să n-o mai fac.

Dar dacă nu îmi mai dau seama? Dacă zic că “așa e lumea asta!”? A meritat prețul? E ca și cum aș trăi cu o boală mintală care îmi taie accesul la propriile resurse și la esența mea de om cu liber arbitru, dar din afara par fericit pentru că uite, zâmbesc la orice. Frica tuturor de a ne pierde mințile. Dar nu avem nicio teamă că ne pierdem sufletele.

Toți vrem fericirea fără responsabilitatea de a alege. Nu? Renunțăm la un dat colosal, decizia. Decizia cu toate ezitările și fricile care o înconjoară. Decizia care ne ține umani tocmai prin deznodământul care uneori înseamnă eșec. Decizia care ne face să ne trezim și să simțim cum trece curentul prin corp, curentul emoției. Curentul simțirii. Adică firul viu. Decizia – darul complicat care ne pune să ne așezăm în balanță pe noi și să ne cântărim. Iar aici ne lovește…adevărul. Iar când apare adevărul, liniștea freamătă.

Adevărul, care vine prin decizie și el, aceea de a suporta consecințe, aduce un dar la rândul lui, culmea. Aduce o liniște. Altfel de liniște. Nu una fabricată, menținută prin soluții de fațadă. Aduce o liniște a celui care s-a pus pe sine în slujba unui bine mai mare, care poate e invizibil la început. O liniște mai naturală, mai la rădăcină, eliberatoare. Iar libertatea e de fapt ceea ce căutăm când punem în balanță adevărul cu liniștea, nu?

De aceea adevărul e parte din triada frumosul binele și adevărul. Nu liniștea. Liniștea e o amânare care costă. Costă mai mult ca zbuciumul adevărului. Și nici nu oferă libertatea autentică.

Mă gândesc că spre asta ar trebui să ne îndreptam, cât mai mult spre adevăr. E foarte posibil să fim salvați mai mult și mai profund decât de liniște.

Știu însă ca e o alegere a naibii de grea. Însă nu putem fi profund fericiți fără să luam decizii.

Ce preferi: liniștea sau adevărul?