Sindromul impostorului – teama de a fi perceput drept un incompetent

·        Ai simțit vreodată că ai o idee bună, dar ți-a fost teamă s-o pui în aplicare pentru că te-ai gândit că nu stăpânești chiar atât de bine subiectul sau că sigur este altcineva mai bine pregătit decât tine?

·        Ești specialist în domeniul tău, dar ai impresia că poate ai avut noroc atunci când ai avut succes?

·        Îți este teamă să te lauzi cu succesele și realizările tale, pentru că gândești că vei fi descoperit pentru că nu ești atât de grozav precum crezi?

·        Observi ce fac alții pe domeniul tău, știi că ai putea face mai bine, dar eziți pentru că te gândești ți-e teamă că vei fi perceput drept un impostor?

Dacă ai răspuns cu „Da” la cel puțin o singură situație de mai sus, bine ai venit în gașca mea! Asta înseamnă că te confrunți cu sidromul impostorului.

Sindromul impostorului reprezintă o eroare de gândire care împiedică o persoană să-și conștientizeze propriul succes. În 1978 psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne A. Imes au vorbit pentru prima dată de „fenomenul impostorului” ca urmare a concluziilor pe care le-au tras după ce au observat în cadrul ședințelor de psihoterapie că femeile de succes atribuiau propriul succes în carieră cu precădere unor factori externi, decât propriei munci și dedicări. Mai târziu, o cercetare derulată la mijlocul anilor ’80 de către psihologii Pauline Rose Clance și Gail Matthews a arătat că 70% dintre participanții la respectivul studiu s-au simțit impostori măcar o dată pe parcursul carierei.

Personal, m-am apucat de multe ori să organizez evenimente pentru mame sau mi-am dorit să susțin workshopuri de dezvoltare personală împărtășind experiența mea, dar m-am lăsat pe tânjeală. De ce? Pentru că mi se părea că dacă nu sunt perfectă, n-are rost să mai încerc. N-are rost să încep nimic. Sau că nu am dreptul să continui până nu mă repar pe mine. Înțeleg acum că lucrul cu sinele este pentru toată viața. Și că dacă vreau să am un impact pe lumea aceasta, trebuie să continui să acționez chiar și atunci când nu mă simt în stare. Că ideea pe care vreau s-o aplic contează mai mult decât starea mea de spirit și propriile nesiguranțe.

Am însă două vești bune pentru noi, cei care ne confruntăm cu sindromul impostorului:

1. Studiile spun că cei care se confruntă cu sindromul impostorului sunt de fapt persoane cu pregătire peste medie în domeniul lor. Știți vorba aceea: doar cel învățat știe că nu știe, ceilalți cred că le știu pe toate.

2. Tocmai sindromul impostorului ne arată că suntem într-un spațiu de creștere. Dacă nu ne simțim „împostori” înseamnă că nu suntem în locul potrivit. Similar cu ideea că dacă ești cel mai deștept/ cea mai deșteaptă din încăpere, ar fi bine să părăsești camera.

Vestea mai puțin bună este că dacă nu suntem conștienți că mintea ne joacă feste și asta ne împiedică să acționăm, atunci ne autosabotăm, ne punem piedici singuri.

Dacă am conștientizat că „suferim” de sindromul impostorului atunci ar fi bine:

·        Să ne facem o listă a succeselor, mai mari sau mai mici pe care s-o tot completăm.

·        Să împărtășim succesele noastre într-o formă care să nu sune a laudă pură, ci ca situație de învățare atât pentru tine, cât și pentru ceilalți.

Spre exemplu: Cu bucurie anunț că am fost promovat la serviciu după 5 ani în care am muncit cu dedicare. Mi-am asumat de multe ori responsabilități peste puterile mele, dar cu ajutorul colegilor din echipă am reușit să le duc la bun sfârșit. Cum sună asta? Inspirațional, nu-i așa? Ai vrea să-l cunoști pe acel om, parcă.

·        Să nu ne mai comparăm cu alții. Întotdeauna vor fi unii mai buni decât noi pe anumite paliere.

Comparația potrivită este doar cea cu noi, cei de ieri.